Orice om are nevoie de un spatiu unde sa se simta protejat, in siguranta si dorit. Orice om tanjeste dupa un loc unde sa se poata destinde si unde sa se simta el insusi. In cazul ideal, casa parinteasca a fost un asemenea loc. Daca ne-am simtit acceptati si iubiti de parintii nostri, atunci am avut un camin cald.

Nu putini oameni insa asociaza amintiri urate sau chiar traumatice cu perioada copilariei lor. Unii au avut o copilarie nefericita, dar si-au reprimat aceste experinte. Abia daca iti mai amintesc de ele. Altii, dimpotriva, cred ca au avut o copilarie “normala” sau chiar “fericita”, ceea ce, la o privire mai atenta, se dovedeste a fi o autoamagire. Dar, chiar daca experientele de nesiguranta sau respingere din copilarie au fost reprimate ori s-au redus odata cu maturitatea, se vede ca, in viata de zi cu zi, increderea vitala a acestor oameni nu e prea dezvoltata. Acestia au probleme legate de increderea in fortele proprii, se indoiesc de faptul ca partenerul, seful sau noua constiinta ii place cu adevarat si ca sunt doriti.

      Cand vorbim despre experientele intiparite din copilarie, care, pe langa mostenirea noastra genetica, ne influenteaza foarte puternic fiinta si increderea in fortele proprii, atunci vorbim despre o parte a personalitatii numita in psihologie “copilul interior”. Copilul interior este suma experientelor noastre bune si rele, intiparite in copilarie, pe care le-am trait alaturi de parintii nostri si de alte persoane importante. Nu ne mai amintim constient majoritatea acestor experinte. Ele sunt insa intiparite in subconstientul nostru. De aceea copilul interior este o parte importanta a subconstientului nostru. Este influentat de fricile, grijile si dificultatile pe care le-am resimtit in copilarie si, in acelasi timp, este suma experientelor pozitive traite in copilarie.

La maturitate insa, experientele negative ce si-au lasat urmele asupra noastra sunt adesea cele care ne produc dificultati. Copilul din noi face multe pentru a nu mai retrai ofensele si ranile pe care le-am adunat in copilarie. Pe plan constient, suntem adulti independenti, care isi croiesc singuri drum in viata. Pe plan inconstient, copilul din noi ne influenteaza decisiv perceptia, simtirea, gandirea si actiunile mult mai mult decat o face ratiunea noastra. S-a demonstrat stiintific ca subconstientul este o instanta psihica extrem de puternica, el cuprinzand experientele si actiunile noastre pana in proportie de 80-90%.

     Inconstientul si copilul interior nu sunt motivele conflictelor numai in relatiile de cuplu. In cadrul multor conflicte- daca sunt cunoscute conexiunile- se poate vedea ca, de fapt, conflictul nu e declansat de doi adulti cu o constiinta de sine solida, ci de copiii din fiecare dintre ei, care se cearta. 

Nici oamenii a caror copilarie a fost preponderent fericita si care au obtinut acest sentiment fundamental de incredere nu trec, de regula, prin viata totalmente lipsiti de griji si de probleme. Chiar si copiii lor interiori au anumite cicatrici. Asta pentru ca nu exista parinti perfecti, nici copilarie perfecta. Si acestia au preluat de la parinti, pe langa calitati, si mosteniri mai grele care le pot cauza probleme mai tarziu in viata. 

Poate ca unora le vine greu sa se increada in oameni din afara propriei familii. Sau altora nu le place sa ia decizii importante. Sau altii prefera sa se complaca in mediocritate, in loc sa se arunce in viata plini de curaj. In fiecare dintre cazurile mentionate, experientele negative intiparite in noi din copilarie ne limiteaza, ne impiedica dezvoltarea si ne afecteaza relatiile.

Abia cand facem cunostinta cu copilul din noi si ne imprietenim cu el ne vom da seama ce nazuinte si rani profunde avem in noi. Atunci putem sa acceptam aceasta parte ranita a sufletului nostru si o putem vindeca, intr-o anumita masura. Astfel increderea in noi insine poate creste, iar copilul din noi isi va gasi, in fine, un refugiu. Daca pornim de la aceasta ipoteza, putem sa ne modelam relatiile cu altii astfel incat sa fie mai pasnice, mai prietenoase si mai fericite. Si tot ea este temeiul distantarii noastre din relatiile care nu ne fac bine sau chiar ne fac rau. 

    Sentimentele pe care le avem, precum sentimentul esecului in viata, depind in principal de temperamentul nostru innascut si de experientele noastre din copilarie. O influenta importanta o au, in acest caz, convingerile noastre inconstiente. Prin convingere se intelege in psihologie, un crez profund ancorat, care exprima o atitudine fata de noi insine sau fata de relatiile noastre interumane. Multe convingeri se formeaza in primii ani de viata, prin interactiunea dintre copil si persoanele cele mai aproapiate acestuia.

Copilul interior - copilul umbra si copilul lumina 

Copilul umbra - cuprinde convingerile noastre negative si sentimentele apasatoare ce rezulta in urma acestor convingeri, cum ar fi tristetea, frica, neajutorarea sau furia. De aici rezulta, in schimb, mecanismele de aparare emotionala pe care le-am dezvoltat pentru a face fata acestor sentimente sau pentru a nu le mai simti, in cel mai bun caz. Mecanismele de aparare tipice sunt: retragerea, dorinta de armonie, cautarea perfectiunii, inclinatia spre agresivitate si atac sau chiar setea de putere si dorinta de a detine controlul. 

Copilul lumina - insumeaza experientele noastre pozitive si sentimentele bune din noi. Acest concept se refera la tot ceea ce-i face pe copii sa fie veseli: spontaneitatea, cheful de aventura, curiozitatea, inconstienta, vitalitatea, dinamismul si cheful de viata. Copilul lumina este o metafora pentru partea intacta a increderii noastre in propriile forte. Pana si oamenii care au de dus un bagaj foarte greu din copilarie au parti sanatoase in personalitatea lor. Si in viata lor exista situatii in care nu reactioneaza excesiv si ei cunosc momente in care sunt veseli, curajosi, jucausi - in care deci se iveste copilul lumina. Bineinteles, la oamenii care au, in urma lor, o copilarie foarte apasatoare, copilul lumina iese la iveala mult prea rar. 

Pana acum, a devenit clar, probabil, ca partea aferenta copilului umbra din psihicul nostru este cea care ne creeaza mereu probleme. Cu precadere atunci cand ramane inconstinta si astfel, automata.

Partile de personalitate reprezentate de copilul lumina si copilul umbra sunt dezvoltate in principal, chiar daca nu exclusiv, pe parcursul primilor sase ani de viata. Primii ani de viata sunt foarte importanti pentru dezvoltarea unui om deoarece, in acest interval, se formeaza structura creierului, cu toate retelele si conexiunile sale neuronale. Experientele pe care le avem in aceasta etapa de dezvoltare, alaturi de cele mai aproapiate persoane, se intiparesc, astfel, mai adanc in creierul nostru. Felul in care suntem tratati de parinti devine un sablon al tuturor relatiilor noastre, pe tot parcursul vietii. Din relatiile cu acestia, invatam ceea ce trebuie sa asteptam de la noi si de la relationarile noastre interumane. Increderea in fortele proprii si totodata, in alti oameni se formeaza in acesti primii ani de viata si tot acum ia nastere si neincrederea in ceilalti si in relatiile noastre.

Copiii nu pot judeca daca actiunile parintilor lor sunt bune sau rele. Din perspectiva copilului, parintii sunt mari si nu gresesc. Atunci cand tatal tipa la copil si il bate, cel mic nu gandeste ca “tata nu poate sa-si controleze agresivitatea si are nevoie de psihoterapie” ci jusifica loviturile primite prin faptul ca el insusi “e un copil rau”. Inainte sa vorbeasca, un copil nici nu poate sa se gandeasca la el ca fiind rau, ci simte doar ca e pedepsit si ca asta, evident, este ceva gresit sau cel putin rau. 

Invatam, in primul rand, prin ceea ce simtim in primii doi ani de viata - daca suntem sau nu suntem, in esenta, doriti. Tot ce tine de ingrijirea sugarului si a copilului se desfasoara la nivel fizic: hranirea, imbaierea, infasarea. Si, foarte important, mangaierea. Prin mangaiere, privirile iubitoare si vocile persoanelor care-l ingrijesc pe copil, acesta isi da seama daca e dorit pe acest Pamant sau nu. Si pentru ca, in primii doi ani de viata, suntem expusi in totalitate actiunilor parintilor nostri, in aceasta perioada se formeaza asa- numita incredere vitala sau incredere vitala, deoarece termenul “vital” indica faptul ca e vorba despre o experienta existentiala foarte profunda. 

Intre timp, s-a putut dovedi, in cadrul unor studii neurobiologice, ca acei copii care au resimtit mult stres in primul an de viata, fiind lipsiti de iubire, au pe tot parcursul vietii lor, un exces de hormoni ai stresului.

In articolul urmator voi detalia care sunt nevoile fundamentale ale copiilor si ce disfunctionalitati se pot dezvolta in functie de privarea nevoilor de baza in copilarie.

*Articolul de fata are la baza cartea "Vindecarea copilului interior" - scrisa de Stefanie Stahl, pe care o recomand cu toata deschiderea!