Este luni dimineața. Alarma de la telefon anunță un început de săptămână plin, cu multe taskuri și proiecte complexe. Obișnuiesc de regulă până mă pregătesc de ieșirea din casă, să folosesc timpul și mai ascult câte un podcast, un material inspirațional pe youtube sau orice găsesc interesant.

 

Zis și făcut, și la acest început de săptămână am procedat la fel. Am găsit un podcast pe tema iertării care mi-a plăcut super mult, așa că în drum spre birou am mai ascultat unul având ca temă principală rușinea.

 

Cu rușinea nu aș putea spune că sunt în cele mai bune relații. Încă este prezentă în unele zile în viața mea, mă ține pe loc de multe ori să acționez atunci când îmi doresc ceva, mă împietrește atunci când vreau să fac unele fapte curajoase care necesită multă expunere.

 

În acel podcast vorbea Zoltan Vereș (pe el îl recomand cu drag) despre experiențele pline de rușine trăite în trecut, despre nenumăratele eșecuri pe care le-a înregistrat în viața profesională. Și cumva, în contextul acesta al dezvăluirilor, copilul meu interior a început să își reamintească episoadele similare prin care a trecut de-a lungul anilor. Simțeam cum ușor ușor încep să respir mai greu, să oftez în timp ce mergeam pe stradă, ochii să mi se umezească iar creierul deja calcula cât mai am până la destinație, în încercarea de a opri stările prin care treceam.

 

În timp am învățat să îmi conștientizez emoțiile, să văd ce mă activează și când. Am învățat să am grijă de copilul interior, să îl ascult mai mult decât oricând și să îi dau voie să fie trist.

 

Și e fascinant să ai această capacitate, să îți vezi emoțiile activându-se, să te conectezi la sinele tău și să îți fii alături în proces.

 

Povestea oului de ciocolată apare tocmai în acest context.

 

Pe un fond emoțional mai tensionat, în trecerea pe la supermarket, am avut imboldul să cumpăr un ou de ciocolată. Au fost multe alte dați când am mai avut stări și activări similare, dar vocea rațiunii spunea că ce e aia, la ce îmi trebuie mie așa ceva, etc. De această dată, am lăsat vocea aia mică din căpșor care îmi șoptea să cumpăr. Și m-a bucurat enorm.

 

Nevoia mea în acele momente a fost să știu că nu sunt singură. Că eu cea de astăzi accept și înțeleg emoțiile prin care trec, le validez și îmi gestionez stările. Nu le condamn, nu le opresc.

 

Analizând mai apoi situația când m-am liniștit, mi-am amintit că atunci când eram mică, îmi doream foarte mult ou din ciocolată. Și adunam bănuți într-o pușculița în formă de rățușcă și mama ne cumpăra din acei bani când se adunau suficienți. Așa a ales copilul meu interior acum oul de ciocolată. Era ceva deosebit pentru mine acum ceva timp la care aveam acces numai condiționat.

 

Este foarte important să procesăm evenimentele de acest gen prin care trecem. Ele ne pot da indicii unde mai avem de lucrat, ce ne mai frământă încă, unde mai există suferință.

 

Ce vreau să evidențiez cu această poveste a oului de ciocolată este că viață ne oferă mereu întâmplări și situații  aparent simple prin care să aflăm lucruri despre noi și despre lumea noastră emoțională.

 

Întrebați-vă mereu DE CE? De ce simt anumite emoții, cum am ajuns să le simt, oare le-am mai trăit în trecut, ce surse au oare?! 

 

Cu astfel de întrebări ajutătoare, vă puteți explora lumea emoțională.

 

Să nu uitați, copii mari, să va bucurați măcar din când în când copilul inteior cu un ou de ciocolată :)